Ionică a apărut la „Montana“ în decembrie 1991, într-un moment în care clubul începuse să iasă din sfera activității de pionierat și, cu pași mici, dar constanți, să intre în marea lume a speologiei consacrate. El și alți trei colegi noi și-au câștigat un binemeritat loc în cadrul clubului, într-un moment foarte oportun. Nevoile de noi echipieri se juxtapunea cu expansiunea activității, noile descoperiri importante punându-ne în fața unor situații explorative complexe și nemaiîntâlnite până atunci. Din punct de vedere al resursei umane, acea echipă și-a câștigat meritul de a fi considerată cea de- a patra etapă în cadrul istoricului clubului. Aveau să urmeze neuitatele tabere care presupuneau organizări meticuloase într-un lanț logistic de ordin superior. Complexitatea explorării și importanța obiectivelor de abordat depășeau binișor dotările tehnice de care clubul dispunea, dar care existau chiar pe alocuri la acel moment în România…Cu toate acestea, prin ingeniozitate și prin multă dedicare individuală sau colectivă, ,,Montana” a reușit să depășească obstacole importante și să transceadă prin explorare mult în necunoscut. Pe lângă alte multe cavități, mă limitez în a aminti aici doar explorarea Peșterii de la Moara lui Pocol, care necesita organizare complexă și o desfășurare bine planificată a explorărilor. Apogeul lor a fost momentul organizării unui bivuac post – sifon de cinci zile, considerat ca fiind primul de acest gen desfășurat în România. Pentru ca echipa de vârf, compusă din doi scafandri să poată explora, era nevoie de o echipă de „șerpași“ speo, care să transporte în siguranță întreaga dotare necesară taberei post sifon. Cele nouă banane cu echipament și mai ales cele două aparate de scufundare „bi-butelie“  încărcate la 250 de bari, trebuiau transportate în siguranță până la locul taberei, loc situat la peste o jumătate de kilometru de intrare, pe un traseu format dintr-un puț, șicane și meandrări, planuri înclinate, un scurt sector cu apnee, pe un traseu foarte dificil și cu potențial pericol.  Așa cum aminteam mai sus, din motive lesne de înțeles, la modă era explorarea și parcurgerea ,,la textilă “ în traducere liberă, fără neopren. Cu toate aceste neajunsuri, ,,Montana” a reușit să depășească cu bine obstacole provocatoare și să smulgă necunoscutului, noi rețele de galerii, în premieră.

     În acest context, Ionică, odată intrat în club, a participat la multe astfel de ture, în care echipa formată din oameni inimoși și dedicați situați la bază care îi susțineau pe cei aflați în vârful piramidei – echipa de vârf.

În cadrul turelor speo, pe lângă explorare a participat și la cartarea sau recartarea unor peșteri situate în Podișul Someșan și în Munții Rodnei.

     A activat pe parcursul a nouă ani, dar turele de speo le alterna cu turele pe munte, parcurgînd aproape toate masivele din România. A contribuit în calitate de coautor la publicarea a trei lucrări speologice (cavități situate în Munții Plopiș, Munții Maramureșului și Podișul Someșan). A participat la concursuri în cadrul Congresului Național de Speologie și la ture sau tabere organizate de alte cluburi.

     În rest, a fost un om foarte jovial, hâtru, cu un permanent spirit ludic. Legat de acest lucru, mereu avea câte o replică sau o ipostază desprinse parcă dintr-un scenariu de ficțiune, numai de el știute. Cu toate că era destul de vorbăreț, o întâlnire cu el nu putea decât să te bucure.

     Prezența lui în turele ,,Montanei” a fost până prin anul 2000, dar întâlniri sporadice cu ocazia unor activități au mai existat.

    Din păcate, a plecat să peregrineze prin alte lumi, dar spiritul lui, aidoma cu al celorlalți colegi care nu mai sunt printre noi, va rămâne mereu viu și îl vom evoca ori de câte ori ne vom aduce aminte de el.

29.01.2026

Traian MINGHIRAȘ